5 August continuare capitolului zilei trecte Dimineata urmatoare era dimineata de Craciun 25 decembrie 1952. Fratele cu care locuiam acolo tocmai sosise de la munca lui din Hunedoara si ne pregateam cu totii sa sarbatorim Evenimentul. Pe masa era Cuvantul lui Dumnezeu, Biblia, si un semn al dragostei lor fata de mine. In dimineata []5 August continuare capitolului zilei trecteDimineata urmatoare era dimineata de Craciun 25 decembrie 1952. Fratele cu care locuiam acolo tocmai sosise de la munca lui din Hunedoara si ne pregateam cu totii sa sarbatorim Evenimentul. Pe masa era Cuvantul lui Dumnezeu, Biblia, si un semn al dragostei lor fata de mine. In dimineata aceea implineam 38 de ani. Tocmai ne pregateam sa cantam O, ce Veste Minunata , cand vedem intrand pe poarta noastra in curte, apoi in casa, patru oameni voinici si straini.

Am banuit indata cine pot sa fie. Nici n-au dat buna-dimineata pana cand unul dintre ei, uitandu-se crunt, zise: Suntem de la Securitate. Trebuie sa va facem o perchezitie! Poftiti. Cine isi sarbatoreste astazi aici ziua de nastere? zise apoi zambind batjocoritor spre mine. Eu, am raspuns linistit. Bine, sa incepem.

Luara la rand dulapul, masa, patul, tot ce era prin casa. Dar indata am ba-gat de seama ca totul era doar de forma Atunci am inteles ca n-au venit dupa lucrurile noastre, ci dupa noi.

Dupa vreo zece minute, ne zise: Sunteti arestati amandoi. Iata mandatul de arestare aici. Va imbracati imediat si veniti cu noi!Nici nu ne-am uitat la mandatele lor. tiam ca, daca Dumnezeu ne-a dat in mainile lor, noi nu puteam face nimic altceva mai potrivit decat sa ne incredintam viata in mainile Lui si sa ne plecam capul, sa se faca Voia Domnului cu noiIn cateva minute au fost cu noi la Deva. Am fost bagati fiecare in cate o celula dintr-un beci adanc, de beton si fier, sub casa din centru, unde era atunci Securitatea.

Cand usa de fier se tranti in urma mea si ma uitai in jur, vazui doua randuri de paturi suprapuse si inghesuite intre acesti pereti stramti, intunecati si reci. Eram foarte jos sub pamant. Sus de tot, printr-un gemulet mic cat palma, in care ardea un bec obosit, galben si murdar, se vedea ireal de departe si de sus, printr-un colt spart, o particica albastra de cer. La nivelul acela se vedea din cand in cand incaltamintea trecatorilor pe trotuarul care era acolo la particica ireala de cer care mai ramasese.

Pe trei din cele patru paturi era cate o umbra de om uitandu-se la mine.

Ajuns aici, asteptam acum urmarea. Nu intelegeam inca ce plan are Domnul cu mine. Randul trecut stiam si nu ma miram. tiam ca trebuie sa ispasesc un pacat pe care l-am luat asupra mea si nu ma mai intrebam de ce si pana cand, dar acum nu stiam inca nimic.

De aceea ma framantam mereu, cercetandu-mi inima si gandurile, ca sa descopar cauza pentru care Domnul m-a adus aici. i pentru ce nu m-a adus, ca de celelalte dati, singur, ci impreuna si cu un alt frate, poate chiar si cu mai multi.

In aceasta stare de framantare am petrecut un timp de oarecare intuneric si singuratate. Mi se parea ca iarasi sunt parasit de Domnul, ca ma rugam si tot nu vedeam semnul ca ma aude si ca El este cu mine. La rugaciunile ascultate aveam totdeauna un semn. Acum semnul nu se arata.

Asteptam sa fiu luat si dus la ancheta si inima mea era stransa de intristare pentru ca semnul meu nu venea.

Astfel a trecut toata ziua mea de Craciun si toata noaptea de dupa ea, framantandu-mi sufletul intr-o lupta de rugaciune la care nu mai venea semnul ca imi este auzita si ca voi primi raspuns.

Sosi si clipa din dimineata zilei a doua de Craciun, cand zavorul greu al usii de fier fu tras cu zgomot si cineva imi facu semn sa ies. Pe coridor imi fu pus ochelarul negru, apoi, luat de mana, fusei condus sus la etaj, pentru an-cheta.

Iisuse, Domnul meu, nu ma lasa singur , ma rugai eu in timpul urcusului cumplit pe calvarul scarilor, ca inspre Golgota mea.

Am ajuns sus, s-a deschis o usa si fusei impins inauntru. Cand mi se smulse ochelarul negru, deasupra ofiterului crunt care statea la masa din fata mea, iata fericit si luminos:Semnul Lui!O, Dumnezeule bun, am suspinat eu! i dintr-o data ochii mi s-au umplut de lacrimi si sufletul de putere Nu-mi mai pasa acum de nimic. Am primit semnul ca Dumnezeul meu este aici inca mai dinainte de mine. Tot ce se va intampla va fi numai dupa Voia Lui. Nu ma vor intreba decat ceea ce voi putea spune linistit. Nu ma vor tine decat atata cat este randuit de El. i nu ma vor duce decat unde a hotarat Intelepciunea si Planul Sau.

Ancheta n-a fost nici prea lunga si nici prea grea. Toata invinuirea care mi se aducea era ca organizez adunarile Oastei, ca tinusem consfatuiri cu conducatorii Oastei pe tara, ca scrisesem si raspandisem carti religioase, ca primisem vizite fratesti si ca vizitasem pe frati. Ca dusesem o intensa activitate religioasa in mijlocul maselor in scopul propagarii Oastei Domnului, care este o asociatie ilegala si interzisa. Invinuirile mele de totdeauna si pentru totdeauna.

La toate acestea nu mi-a fost greu sa raspund. Facusem! Nu-mi era nici rusine si nici frica de asta!Mi-a fost mai greu sa raspund cand eram intrebat de nume si locuri. i, pentru ca nu-mi puteam aduce aminte de date, de nume, de locuri, ancheta capata forme grave cu injuraturi, cu amenintari si cu duceri si aduceri de sus si jos. ase saptamani a durat astfel. Mancarea era foarte putina si slaba. Numai celelalte erau tot asa de multe si de grele ca in vremea lui Zoli-baci, la Oradea sau la Beius, in iarna lui 1950. S-au petrecut si aici intamplari aproape ca cele de acolo, cu aceleasi zvarcoliri si chinuiri de zi si noapte, cu pantecele gata sa plesneasca. Multi n-au mai putut astepta pana cand chinuitorul voia sa le asculte chemarile disperate cu bataile in usa ca sa-i lase afara Uneori acela astepta anume pana ce chinuitul nu mai putea si se scapa singur de chinuri. Ca apoi sa rada si sa bataDe fapt, Cantarea Nemuritoare, in forma ei ultima, aici a inceput. Cu stropul de cer, cu Semnul Lui, cu o frunza cazuta langa mine, cu solia vietii mele apuse, sau cu ingerii preaiubiti ai Serii, ai Visului si-ai Amintirii, cu toate celelalte care au urmat apoi in Cantarile Surghiunului, de aici si-au conturat forma lor definitiva. Fiecare dintre cele scrise ulterior, incepand de aici le-am trait si le-am scris, pas cu pas si ceas cu ceas. In cuprinsul volumului al treilea din Istoria unei jertfe, am povestit mai pe larg despre multe din momentele care mi-au inspirat toate aceste scrieri, ca niste lumini de Sus asupra evenimentelor pe care le traiam.

Starea sanatatii mi se inrautatea grabit. Inima bolnava mi se lupta cu zbateri tot mai ostenite, ca falfairile din urma a unei aripe ranite . In linistea noptilor de afara si a singuratatii din celula imi urmaream adeseori aceste zgomote ca niste duioase luari de ramas bun de la tot ce lasam frumos in urma mea pe pamantul acesta. Imi retraiam in alt fel ca-n celelalte randuri moartea mea frumoasa pe care o asteptam din clipa in clipa. i multumeam lui Dumnezeu ca, in sfarsit, se apropie grabnic si fericit capatul vietii acesteia, care socoteam ca fusese de-ajuns. Imi era un dor adanc dupa Domnul meu, dupa parintele Iosif, fratele Marini si ceilalti frati ai mei cu care luptasem alaturi si care acum erau de mult plecati la odihna de SusIn dimineata zilei de 2 martie avui doua visuri neobisnuite.

In primul se facea ca eram noaptea undeva intr-o cladire intunecata si ci-neva ma chema la telefon; si, cand am ascultat la receptor, am auzit doar atat: Doi, patru, doi, pe ziua de doi, pana pe doi.

Apoi tacu. Langa mine paru ca era cineva foarte scump. Apoi m-am tre-zitCred ca era cam pe la ora doua noaptea. Nu mai putui sa dorm. tiam ca sunt trei feluri de visuri. Unele vin de la Dumnezeu, ca sa ne instiinteze sau sa ne mangaie. Altele vin de la diavolul, ca sa ne ispiteasca sau sa ne inspaimante. Iar altele vin din multimea gandurilor zilei si n-au nici un rost deosebit.

Framantandu-mi mintea cu intelesul posibil al celor trei cifre care mi s-au spus doi, patru, doi am adormit din nou. Cred ca era in zorii zilei: 2-4-2, 2-4-2, 2-4-2Se facea ca eram din nou in camera dinainte, intunecoasa si goala. i din-tr o data intra in camera unde eram eu, un ofiter care tinea in mana patru suluri de hartie. Se aseza la masa din fata mea si, alegand un sul din cele patru, mi-l intinse. Ma uitai la el si imi paru ca era un decret de premiere pentru lucrarile mele literare. Era cu patru pagini, ca un dosar. Pe prima pagina scria cifra doi, apoi numele meu scris mare. Pe a doua pagina era fotografia mea intre mai multe fotografii. Pe a treia pagina, un inscris lung, iar dedesubt un loc pentru semnatura. Semneaza aici, zise cel ce-mi arata dosarul, si pune data de astazi.

Am semnat, punand mai intai litera C, apoi am scris iarasi 2-4-2, apoi II i m-am trezit.

Acum intr-adevar nu mai intelegeam nimic. Retinusem de doua ori aceleasi cifre care puteau fi zile, puteau fi saptamani, puteau fi luni sau puteau fi chiar ani de sedere a mea aici.

Dimineata, intr-adevar, intra in celula mea ofiterul anchetator si imi zise: Vino la cancelarie!M-am dus. Avea pe masa un sul de patru dosare dintre care alese unul si mi zise: O sa plecati la munca in colonii. Fa-ti bagajul si stai gata, veti pleca chiar azi toti patru. Semneaza aici.

Era ziua de 2 martie 1953.

Am ramas uimit auzind patru. Eu nu stiam decat de Cornel, fratele cu care venisem si despre care credeam ca i s-a si dat drumul demult. Deci el era aici si mai erau inca doi.

Aveam sa aflu curand cine erau si acestia, caci dupa-masa ne-au legat cu catuse pe toti patru impreuna si ne-au urcat asa legati in trenul de Bucuresti.

Imbracasem paltonul cel gros, iar aici in tren se facuse nespus de cald. Rauri de sudoare imi curgeau pe frunte, in ochi, pe fata si nu ma puteam sterge deoarece eram legat cu amandoua mainile, cu una de un frate, cu cealalta de altul. Amandoi fratii de care eram legat aveau mainile mai subtiri ca ale mele. Catusele fusesera alese dupa mainile lor si nu dupa ale mele. i ma strangeau din ce in ce tot mai tare. Rasuceam mainile pentru a mi le dezmorti, dar nu stiam ca astfel de catuse sunt facute in asa fel incat, cu cat rasucesti mai mult mana, cu atat se strang mai tare. Imi intrasera in carne. Mainile mi se umflau si mi se invineteau. Incepusem sa nu le mai simt. Le-am aratat celor doi ofiteri care ne pazeau, rugandu-i sa mi le largeasca putin, ca nu mai pot. Dar ei, razand, imi zisera: Pana la destinatie asa mergi! Daca traiesti, traiesti, daca mori, mori. Ai inteles? Am inteles, am soptit, impacat cu toate.

Intr-un tarziu am avut nevoie sa iesim afara si i-am rugat sa ne lase. i tot asa i-am rugat sa ne lase sa ne scoatem paltoanele ori sa luam putina apa, ori ceva de mancare. Dar la toate ne-au dat acelasi raspuns: Pana la destinatie asa mergeti! Daca traiti, traiti, daca muriti, muriti, nu-i nici o paguba. i sa nu mai cereti nimic, ati inteles? Am inteles, am raspuns. i n-am mai cerut nimic; nici nu i-am mai fi rugat pentru ceva, chiar daca mureamToata seara asta, toata noaptea si toata ziua urmatoare pana dupa-amiaza asa am mers.

La coborarea din tren in Gara de Nord, la Bucuresti, am coborat asa legati in lant unii de altii, cu bagajele atarnand in mainile cu catuse, printre calatori si bagaje, pana dincolo de gara, unde ne astepta duba lagarului Ghencea. Am ramas surprinsi vazand peste tot arborate steaguri negre: in gara, la cladiri, la tramvaie Oare cine dintre mai-marii lumii acesteia va fi murit? ne intrebam noi.

Abia ajunsi in lagar aveam sa aflam ca in noaptea aceea in care noi calatoream legati si chinuiti murise Stalin. i in timp ce noi stam acum in fata acestui comandant al lagarului care ne judeca si se rasteste la noi, poate sta si sufletul lui Stalin in fata Judecatorului Vesnic, sa raspunda de tot ce a facut el si de tot ce fac cei pe care i-a facut el sa faca cu semenii lor, ceea ce fac si acestia acum cu noi. Sa raspunda si pentru mainile acestea din umflaturile carora abia mi-au putut scoate catuseleLagarul Ghencea era format din aproape treizeci de baraci din lemn, aco-perite cu carton, asezate in randuri. Erau despartite egal, prin mijloc, de un gard inalt de scanduri si sarma ghimpata. Intr-o jumatate erau barbati, in cealalta erau femei. Jur-imprejurul tuturor erau garduri inalte si sarma ghimpata. Toate acestea fusesera construite de catre nemti si ocupate de armata germana.

Dupa ce am fost predati si preluati, am fost dusi intr-una din baracile astea, care era plina-ticsita de oameni. Cu bagajele pe care le aveam ne-am infatisat sefului de baraca spre a ne lua in numarul baracii, pentru masa si corvoada. Eram in baraca numarul 7. La intrarea in baraca era spalatoria. Apoi dormitorul in care erau aliniate pe patru randuri cate douazeci si cinci de paturi de fier, cu un alt rand de paturi suprapuse. Pe paturi erau cateva saltele, cateva rogojini si cele mai multe aveau doar gratarul de fier gol.

Pe paturile de jos stateau cei paralizati sau cei grav bolnavi. Pe cele de sus sau pe jos, fara paturi, stateau ceilalti.

Pentru noi, cei nou veniti, nu erau paturi. Dar peste cateva zile, plecand un lot la munca, ni s-au dat si noua la cate doi un pat fara rogojina, din cele suprapuse.

Pe jos fusese candva pardoseala de caramizi, ca la Oradea, dar picioarele paturilor de fier rosesera caramida, iar in gropile acestea era numai noroi si apa din ploile trecute prin tavanul spart si dupa zapada trecuta prin ferestrele goale.

La cele doua capete ale dormitorului, ca si la mijloc, erau trei hardaie mari pentru murdarie, in care sutele de oameni din dormitor, in cea mai mare parte bolnavi de diaree, isi faceau la rand nevoile. Unii stand la rand tinandu-se de pantece si cerand voie sa ajunga cat mai repede.

Toate aceste trei hardaie erau ocupate zi si noapte. Nu incetau adesea nici cand se impartea mancarea la un capat al coridorului. Se obisnuisera bietii oameni cu toate. Aci unii mancau, iar in fata lor, altii gemeau suiti pe hardau; n-a veau ce face.

Imediat ce ajungeai in baraca primeai un numar si nu mai aveai nume, ci numarul acela. Dupa el erai strigat la masa, dupa el la munca, dupa el la pat, la planton, la corvezi, la toate. Disciplina era de fier si nimeni nu era iertat daca o incalca.

Hardaiele pline erau carate afara si se varsau in haznaua din mijlocul curtii baracilor. Pentru caratul lor se acorda un supliment de ciorba la masa. Ar fi trebuit sa faca treaba asta, la rand, fiecare om-numar, doi cate doi. Dar erau unii care se inghesuiau permanent, pentru a capata ei mereu suplimentul de ciorba. Cei mai multi dintre acestia erau fosti ofiteri superiori in armata Acesta era, de fapt, un fel de favor aici unde se suferea cumplit de foame, intocmai ca si in celelalte parti pe unde fusesem. Cum numarul oamenilor era mare si hardaiele se carau continuu, haznaua se umplea de da uneori pe afara. Atunci toata curtea era o mizerie si un miros de nedescris. Nu puteai circula decat pasind de pe o caramida sau piatra pe alta. Cand calcai cumva gresit, te afundai cu toata incaltamintea. Cei care carau hardaiele erau stropiti pe toate hainele, de jos si pana sus, de murdaria care se usca, precum o scoarta, pe hainele lor.

Incepura niste ploi si lapovita. Vantul baga ploaia prin ferestrele sparte si prin tavanul crapat. Cei care veneau de afara de pe la corvezi cu incaltamintea plina de noroi sau de apa, umpleau totul cu o mocirla curgatoare prin care oamenii umblau stropindu-se pana pe ochi.

Mizeria asta, foametea si frigul agravara bolile. Incepura sa zaca tot mai multi, nemiscati pe paturile lor, cu temperatura mare si cu gemete neintrerupte. Cand incetau toate celelalte zgomote, te ingrozeai cat de multi gem si tusesc.

Tencuiala tavanului, veche si umezita de ploi, cadea uneori gramada, mai ales noaptea, peste nenorocitii care dormeau cum puteau pe jos, intinsi sau rasuciti. Ce amara se intiparise suferinta pe toate fetele acestor fiinte care parca nu mai aveau nimic omenesc in ele. i se sfasia sufletul vazandu-i cum se urau, cum se certau, cum se injurau si cum se zvarcoleau in acest noroi intunecat si murdar. Mai murdar parca cel sufletesc decat celalalt.

Ce noapte ingrozitoare si ce intuneric grozav este intr-adevar aici! Iata realitatea din cuvantul cel din Noaptea Sfanta de Craciun Iata noaptea aceea despre care vorbeam atunci si in care rugasem pe Dumnezeu sa trimita vestitorii mantuirii cu bucuria Nasterii Mantuitorului Hristos.

Noi Il rugasem pe Dumnezeu sa trimita acolo ingerii Sai, iar El, iata, ne-a trimis pe noi.

Parca auzeam pe Domnul spunandu-ne: Bine, voi va rugati; Eu, iata, va ascult. Dar in loc sa-i trimit pe altii, va trimit pe voi, cei care va ganditi cu durere la ei. Duceti-va voi si le vestiti ca li S-a nascut si lor Mantuitorul. Veti sta acolo pana le veti marturisi la toti cei de langa voiPentru mine gandul acesta a fost ca o revelatie divina si indata am si spus celorlalti frati care erau cu mine ca nu oamenii ne-au adus pe noi acolo, ci Domnul ne-a trimis, pentru ca sa marturisim Evanghelia mantuirii Sale celor care sunt atat de departe de ea. Cu cat vom fi mai harnici aici in lucrul Domnului, cu atata vom pleca mai repede.

Atunci am si inceput la lucru. Fiecare in alta parte, fiecare cu altcineva. i cand era libera iesirea din baraca, mergeam si pe la celelalte baraci. Astfel am aflat ca mai erau multi frati de-ai nostri de prin tara adusi si internati acolo.

Toata ziua, fiecare dintre noi eram inconjurati de grupuri de tot felul de ascultatori, dupa cum feluriti erau toti cei de acolo. De la oameni simpli pana la profesori universitari. De la oameni tineri pana la batrani. Fosti militari, preoti, avocati, muncitori, tarani Toti considerati neprieteni ai regimului. Printre ei eram bagati si noi, cei cu activitatea religioasa.

Am intalnit printre fratii internati aici in lagar si pe unii dintre cei cunos-cuti, fosti lucratori buni in ogorul Domnului inainte. Acum insa ajunsesera sa se lepede de Domnul, iar purtarea lor acolo printre ceilalti nu era cu nimic mai buna decat a unora care nu L-au cunoscut niciodata pe Dumnezeu. Ba, inca unul care scrisese ani de zile poezii si articolase prin foile Oastei si care intrase in Oastea Domnului in acelasi an cu mine, in 1930, acum ajunsese intr-un hal nespus de rusinos. Cand s-a dus un frate la el, spunandu-i: Slavit sa fie Domnul, frate T.

El, suparat, l-a repezit, zicand: Nu te cunosc, nu sunt eu T. Vezi-ti de treaba! Dar va cunosc, frate, v-am vazut de atatea ori la Sibiu, va avem fotografia, cartile si poeziile dumneavoastra.

Dar el i-a intors spatele si a plecat suparat.

Cand l-am vazut si eu si l-am intrebat asupra comportarii sale, mi-a ras-puns si mie suparat si fricos: Eu am terminat-o cu Oastea Domnului pe totdeauna. Cand s-a putut, s-a putut. Acum daca nu se mai poate, eu nu vreau sa sufar pentru asta. Nu vreau sa mai am nimic nici cu voi si nici cu nimeni pentru treaba asta. Vreau sa scap de aici cat mai repede si sa nu mai am nici o neplacere. Voi faceti cum vreti, dar pe mine sa ma lasati in pace atat aici, cat si acasa. Am terminat. i ne intoarse si noua spatele.

Ciudat om si ciudat fel de a gandi. Mai tarziu s-a comportat tot asa si acasa. Statea cu poarta incuiata tot timpul, spre a nu-i calca in curte nici un frate. Cand unul dintre fratii cu care altadata avusese multe amintiri fericite impreuna din adunarile Domnului a trecut peste poarta lui si i-a intrat in curte, rugandu-l cu lacrimi sa-l primeasca, spre a sta de vorba doar cateva minute, el l-a ocarat ca pe un raufacator ca i-a trecut peste poarta si l-a dat afaraCe grozav lucru este ca dupa ce te-ai predat Domnului si ai propovaduit despre El ani de zile altora, la vremea celei mai usoare incercari sa te lepezi in acest hal rusinos, nu numai de Dumnezeul tau, dar si de tine insuti, de convingerile tale si de tot ce ai lucrat frumos in fata unei tari si a unei lumi intregi!Ce folos de scrisul nostru frumos si de toata propovaduirea noastra daca la cea mai mica incercare careia ne supune Domnul pentru dovedirea credintei noastre noi suntem gata sa ne lepadam de Dumnezeul...