(Duminica a 24-a dupa Rusalii Luca VIII, 41-56) Inaintea citirii Evangheliei acesteia, cu invierea fiicei lui Iair, Apostolul ne-a binevestit: Caci El este pacea noastra, care din doi a facut unul si a surpat zidul de la mijloc al despartiturii (Ef 2, 14) si toate celelalte care ne-arata impacarea prin cruce (Ef 2, 16) [](Duminica a 24-a dupa Rusalii Luca VIII, 41-56) Inaintea citirii Evangheliei acesteia, cu invierea fiicei lui Iair, Apostolul ne-a binevestit: Caci El este pacea noastra, care din doi a facut unul si a surpat zidul de la mijloc al despartiturii (Ef 2, 14) si toate celelalte care ne-arata impacarea prin cruce (Ef 2, 16) in Hristos cu statura noastra de impreuna-cetateni cu sfintii ai casei lui Dumnezeu (Ef 2, 19), ai Bisericii celei luptatoare si triumfatoare, impreuna-laturi ale Bisericii slujitoare. In contextul acesta, lectura Evangheliei Duminicii acesteia trece de la invierea fiicei lui Iair, in plan personal, in icoana invierii noastre, mai cu seama ca, pe calea spre minunea Invierii, Hristos Se-arata vindecator de boala, de moarte deopotriva.

Textul evanghelistului Luca este cat se poate de clar. Intors din tinutul Gherghesenilor unde paguba-n porci e mai de socotit decat biruinta-n suflete izbavite de diavol Hristos este rugat de un barbat numit Iair, care era mai-marele Sinagogii (cf. Lc 8, 41) sa mearga la el acasa pentru a-i vindeca fetita. In multime, imbulzit, de Iisus se atinge o femeie care avea scurgere de sange (Lc 8, 43) de doisprezece ani (cam atat sa fi avut si fata lui Iair?), se vindeca si, neramanand ascunsa, binevesteste. In demnat sa renunte la ajutorul Invatatorului (cf. Lc 8, 49), caci fiica sa a murit, barbatul acela citeste dincolo de rabbinul din Iisus, identificand pe Dumnezeu-Omul, Cel Care poate acorda sigiliul regesc al Invierii intru cereasca cetatenie. Drama poate merge mai departe in desfasurarea ei. Caci Hristos Dumnezeu cere credinta si, in ciuda zambetelor celor din jur (mereu plini de duh de superioritate, de desteptaciune, de ipocrizie neroditoare), sparge zidul mortii, reasezand fata in altarul vietii nemuritoare.

Daca am fi citit ca pe o poveste toate acestea si tot am fi fost atinsi de eroismul dramatic al intalnirii dintre Hristos si moarte. O inima de tata pusa la bataie ca sa reaseze inima fetei in ritmul vietii. Mereu pusi pe a lauda si a preamari maternitatea, am uitat, nu de putine ori, sa redam aura de cuviinta a paternitatii lucratoare in Hristos, sa-i dam barbatului iarasi demnitatea pe care dintru inceput Dumnezeu a asezat-o in el: rege al creatiei, ca om, dar si preot al familiei, faptuitor de paine la masa comuniunii familiei. Furati oarecum de jertfa permanenta pe care o poarta adanc in zidirea ei femeia, uitam, poate si furati de mentalitati straine de noi, sa resarutam mana parinteasca a tatalui, cel care, intr-un eroism cotidian fara seaman, face ca familia sa fie deplina.

Spre gandul acesta m-a chemat dintai sa marturisesc invierea fiicei lui Iair....