Una din cele mai dureroase sfasieri ale poporului nostru, de aproape trei sute de ani incoace, este problema confesionala. Pana la anul 1700, noi, romanii, am avut o singura invatatura si o singura credinta crestina. Eram, trupeste, despartiti in provincii separate si stapaniti de puteri diferite, dar sufleteste eram uniti de acelasi adevar de credinta, asa []Una din cele mai dureroase sfasieri ale poporului nostru, de aproape trei sute de ani incoace, este problema confesionala.

Pana la anul 1700, noi, romanii, am avut o singura invatatura si o singura credinta crestina. Eram, trupeste, despartiti in provincii separate si stapaniti de puteri diferite, dar sufleteste eram uniti de acelasi adevar de credinta, asa cum am primit Evanghelia de la stramosii nostri, crestini veniti aici in surghium (trimisi de imparatii romani), pentru statornicia lor in dragostea fata de Domnul Hristos.

Dar, in anul 1700, in zbuciumata noastra istorie a intervenit o rascruce grea. Vrajmasii iubirii si ai pacii, care ne stapaneau trupeste, au reusit, cu promisiuni si cu daruri pamantesti, sa faca ruptura sufleteasca, atragand pe episcopul ardelean de atunci, Atanasie, sa se rupa de Biserica de Rasarit si sa se alipeasca de cea de Apus.

O parte dintre oameni, urmarind usurarea de necazurile ce li se faceau, l-au urmat dar cea mai mare parte, nu. Decat sa-si impovareze sufletul, mai bine voiau sa rabde orice.

Dar toate castigurile trupesti si toate usurarile de care s-au bucurat, din partea stapanirii straine, acei romani, care au trecut de partea Apusului, n-au putut si nu vor putea niciodata acoperi nici in cea mai mica parte marea paguba si marea durere produsa in sufletul poporului nostru prin aceasta ruptura.

Prin toata istoria lumii trece ca un fir rosu un mare si dureros adevar: ca lesne s-au facut rupturile sufletesti, dar ca, dupa aceea, nici una dintre acestea nu s-a mai putut reface.

Pentru a face o dezbinare a fost de-ajuns un singur suflet slab care sa se lase ispitit dar, pentru a reface ceea ce s-a dezbinat, nu-s de-ajuns oricati binevoitori.

Iata, in 1054, cand s-a facut prima ruptura a Bisericii de Apus de cea de Rasarit, au fost de-ajuns doar doi episcopi slabi care sa se lase biruiti de ispita cel de la Roma si cel de la Constantinopol. i ruptura s-a facut.

Dar, dupa aceea, iata, a trecut aproape o alta mie de ani de atunci. Cate lupte si incercari pentru apropiere si refacere! Iar rezultatul este ca prapastia-i si mai mare azi decat oricand.

Au urmat apoi dezbinarile din veacurile Reformei, ale Protestantismului.

Care dintre aceste dezbinari s-a mai refacut?Care dintre cei plecati s-a mai intors?Care dintre rani s-a mai vindecat?Nici una!Ci fiecare ruptura a mai adus o alta ruptura. Fiecare dezbinator a fost si el dezbinat. Iar astazi este o stare care umple inima crestina de o intristare fara margini.

Trupul Bisericii crestine este plin de rani ce sangereaza. Parca toate madularele i-s rupte si sfasiate. Duhul Bisericii geme, chemand cu durere pe Domnul ei sa vina sa-i vindece toate aceste rani si sfasieri pe care Satana i le-a produs prin lipsa de veghere a unora dintre slujitorii pusi sa lucreze spre unitate, dar care au lucrat spre dezbinare. Sa lucreze spre pace, dar s-au lasat ispititi de lupte, de atunci si pana azi.

In 1700, episcopul Atanasie, miscat de suferintele poporului asuprit pentru credinta, s-a lasat ispitit de promisiunile mai marilor de atunci straini si, pentru a usura starea trupeasca a poporului, a acceptat sa treaca la credinta apuseana.

Urmarea a fost insa ca de marile necazuri trupesti poporul tot n-a scapat, dar abia atunci au inceput marile necazuri sufletesti.

Pana atunci ii asupreau strainii, din afara, dar de atunci au inceput sa ne asupreasca ei, fratii dinauntru.

Atanasie s-a dus, dar dezbinarea lui a ramas.

S-au dus pana si stapanirile si stapanitorii straini. S-au dus legile si faradelegile lor. Dar prapastia despartitoare pe care au facut-o intre sufletele noastre nu s-a umplut. S-au varsat in ea atata sange, atatea trupuri, atatia ani dar ea este si astazi tot mare si tot dureroasa.

Iata insa ca, o data cu vindecarea ranilor nationale, o data cu eliberarea tuturor tinuturilor romanesti imprastiate sub dureroasele stapaniri tiranice care ne robeau pamanteste, marea bunatate a Tatalui Ceresc dorea sa ne dea ceva si mai mult.

Dorea sa ne aduca darul cel si mai mare, al refacerii hotarelor noastre sufletesti. Dezrobirea din dezbinarile sufletesti. Eliberarea din dureroasele lupte si sfasieri confesionale.

Oastea Domnului, care era Lucrarea dragostei dumnezeiesti pentru vindecarea tuturor ranilor poporului nostru, era leacul cel ceresc si pentru vindecarea sanatoasa si fericita a acestei rani.

Dar diavolul, care nu doreste pacea si unitatea, are totdeauna la indemana mijloace ispititoare spre a insela pe cei care se lasa ispititi de el. Dorinta de slava lumeasca si foamea dupa satisfactii firesti au fost totdeauna cauza ascunsa a tuturor dezbinarilor. Pentru aceste scopuri, oamenii biruiti de pacat au scornit intelesuri noi Invataturii Sfinte, numai ca ei sa-si poata face o alta partida in care sa fie in frunte, fiindca inainte erau prea in urma.

Nu poti face o dezbinare pana ce nu afli o alta invatatura. Satana, vechiul vrajmas al Adevarului, inca din Eden, sub forma sarpelui, i-a invatat pe oamenii ce s-au lasat ispititi de el cum sa rastalmaceasca Sfantul Cuvant al lui Dumnezeu si cum sa afle un alt inteles sfintei porunci, ca sa-si poata ajunge scopul vinovat.

Dupa ce a schimbat invatatura, omul ispitei schimba si credinta, pentru ca credinta vine in urma auzirii invataturii. Cum este invatatura care se vesteste, asa este si credinta pe care o naste invatatura aceasta in suflete.

Este invatatura sanatoasa si dreapta? asa va fi si credinta celor ce primesc aceasta invatatura! Este invatatura falsa, potrivnica, nesanatoasa? asa va fi si credinta izvorata din ea.

Duhul dezbinarii este totdeauna un duh agresiv si indraznet.

Priviti ce indrazneala a avut Ispititorul, chiar si fata de Domnul Iisus.

Acest duh ispititor are mereu noi initiative. Scorneste mereu tot felul de cai noi si inspira mereu tot felul de idei noi, cu o indrazneala uimitoare.

In lucrarea Domnului Iisus, acest vrajmas iese mereu inaintea oamenilor Adevarului, cu interpretari viclene. Asaza mereu in calea marturisitorilor Evangheliei cursele lui ascunse. i croieste mereu, din drumul cel drept, potecute laturalnice si promitatoare, spre a deforma Adevarul, spre a dezbina marturisirea, spre a rataci Calea.

Dupa ce a reusit sa amageasca pe unul, Ispititorul il foloseste pe acesta ca pe o unealta, ca pe un inaintas, ca pe un steag, spre a atrage si pe altii.

Astfel se creeaza o traditie. Iar cei care vin in urma, nu numai ca nu mai au puterea sa iasa din ispita, ci capata indrazneala sa lupte pentru ea ca pentru un adevar, batjocorind si dispretuind tot ce avusesera mai inainte sfant, spre a fi siguri ca nu se vor mai intoarce la el niciodata.

Aceasta era starea intre cele doua centre confesionale romanesti din Ardeal in anii infiintarii Oastei Domnului.

Tot ce facea Sibiul ortodox era batjocorit de Blajul greco-catolic si invers.

Nici un cuvant greu nu era ocolit. Nici o actiune, cat de necrestineasca ar fi fost, nu era ferita, daca prin ea puteau fi injositi si slabiti cei din tabara cealalta.

Toate mijloacele vinovate erau folosite in aceasta lupta nimicitoare dintre frati. Minciuna, razbunarea si ura confesionala otraveau gazetele, predicile, cartile, faptele multora chiar si dintre cei mai din frunte.

Nici un cuvant de dragoste, nici o punte spre apropiere, nici un glas si nici o nadejde de infratire nu se mai iveau din nici o parte a celor doua cetati care erau numai fronturi potrivnice.

Gazetele lor din vremea aceea sunt cea mai buna si mai rea dovada despre aceasta stare.

Pe nesimtite insa, Dumnezeu lucra, prin omul pe care i-l alesese, spre unirea, spre zidirea, spre mantuirea acestui popor.

El venea din adanc, din trecutul sanatos si crestin al neamului sfant. Din constiinta Adevarului primar. Din duhul Evangheliei si al credintei dintai, vestind intr-un fel nou porunca cea veche a dragostei, care singura poate reface si sfinti iarasi totul.

Dar, iarasi, numai poporul de jos, tot numai el, a inteles, a simtit si a inceput sa primeasca solia noua si sfanta a Voii lui Dumnezeu.

Chiar de la inceput, in randurile Oastei au intrat suflete atat dintr-o parte, cat si din alta a confesiunilor romanesti.

Intre cele doua transee potrivnice se ridicase un steag alb de pace si dragoste: steagul nasterii din nou, steagul chemarii la picioarele Crucii lui Iisus cel Rastignit. Steagul unei infratiri evanghelice in pacea si in sfintirea fara de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12, 14). i, din cele doua tabere infocate, incepusera sa iasa si sa se stranga sub acest steag tot mai multi ostasi ai pacii si sfintirii. Ostasii unei alte lupte, ai luptei ceresti, pentru scopuri ceresti, pentru castiguri ceresti, pentru biruinte ceresti.

Ostasii Domnului din ambele confesiuni se adunau impreuna, cantau si se rugau Domnului impreuna. Invataturile incepatoare pentru care mai-marii confesiunilor dezbinate se certau ei le depasisera si le uitasera.

Lumina cea noua si mare a iubirii in Hristos ii infratea, insufletindu-i pentru munca si lupta cereasca spre mantuirea tuturor. Mila de ai lor, care erau inca in intuneric, care se urau si se razboiau intre ei, ii facea niste soli ai pacii, printre fratii lor.

Despre Adevarul acestei Lucrari minunate, pe care Duhul Sfant o facea in poporul nostru, multi dintre mai-marii credintei, din ambele confesiuni, au aflat numai intamplator si poate multi n-au aflat niciodata.

Prea multi dintre cei care ar fi avut datoria de constiinta sa caute adevarul, sa-l afle si sa-l sprijine, n-au facut acestea niciodata. S-au multumit doar cu niste informatii aduse pana la ei de niste guri ori...